Rugaciunile pentru cei adormiti

Biserica Ortodoxa a avut dintotdeauna in cultul ei rugaciunile pentru cei adormiti. Acest lucru dovedeste ca, in toate locurile si timpurile, crestinii au inaltat rugaciuni de mijlocire pentru cei adormiti. Este o datorie morala a celor ramasi in viata sa se roage si pentru cei adormiti, ca Dumnezeu sa-si reverse mila si iertarea Sa fata de ei. in secolele trecute, nimeni nu a pus la indoiala aceasta invatatura si aceasta practica, toti stiind si simtind ca ele fac parte din invatatura si practica dintotdeauna ale Bisericii, fiind intemeiate pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie. Praznicele pentru pomenirea celor adormiti sunt reminiscente ale agapelor sau meselor fratesti, care se organizau dupa slujba de inmormantare, in perioada de inceput a crestinismului. Despre aceste jertfe de milostenie gasim referiri in diferite randuieli bisericesti si in multe scrieri crestine.

Scriitorul Origen, care a trait in perioada 185-254, ne ofera o marturie a pomenirilor care se faceau in acele vremuri, pentru crestinii care plecau la Domnul: „Noi ii poftim pe saraci si nevoiasi la ospat, pentru ca astfel serbarea noastra sa devina pomenire pentru odihna sufletului celui adormit, iar pentru noi, mireasma bineplacuta lui Dumnezeu“ ("Talcuire la cartea Iov“).

Rugaciuni pentru cei adormiti, unite cu fapte de milostenie, se pot face ori de cate ori vrem sau simtim nevoia. Cu cat ne rugam mai des pentru ei si facem fapte de milostenie spre pomenirea lor, cu atat este mai bine, deoarece nu avem niciodata siguranta ca cel care a plecat la Domnul a avut sufletul curatit de toate pacatele. Totusi, Biserica a randuit anumite zile de pomenire pentru cei adormiti, zile care se refera atat la pomenirile individuale, facute pentru fiecare raposat in parte, cat si pomeniri generale, in care ne aducem aminte de toti cei adormiti, din toate timpurile si din toate locurile, stiuti si nestiuti.

Rugaciunile pentru cei adormiti sunt momente de interiorizare sufleteasca si comuniune cu cei raposati. Biserica a randuit anumite zile de pomenire, iar la toate aceste zile de pomenire se oficiaza slujba Parastasului. Este bine ca aceste pomeniri sa fie in legatura cu savarsirea Sfintei Liturghii, pentru ca aceasta este cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei adormiti. Apoi, se poate merge la casa celui adormit sau la mormant. in practica bisericeasca se obisnuieste ca slujba parastasului sa se oficieze la biserica, apoi se merge la mormant sau la casa celui adormit, unde preotul binecuvanteaza darurile si prinoasele care se dau de pomana.

Parastasele sunt ierurgii speciale prin care noi suntem alaturi de cel adormit, prin rugaciune,si ne infatisam lui Dumnezeu cu rugaciuni fierbinti cerandu-I sa ii ierte pacatele. Verbul grecesc "paristemi“ inseamna "a se alinia alaturi de cineva“, "a sta in rand cu cineva“, "a fi camaradul de lupta“, tovarasul de sacrificiu al cuiva.

Soroacele randuite de biserica pentru a face pomenire sunt urmatoarele: ziua a treia, a noua, a patruzecea, la trei luni, la sase luni, la noua luni si la un an, apoi in ziua decesului, in fiecare an (pana la sapte ani). Toate aceste zile se calculeaza din ziua decesului si nu din ziua inmormantarii. Se obisnuieste ca, de ziua numelui celui adormit, in locul felicitarilor care i se aduceau cand era in viata, dupa trecerea la cele vesnice, tot din dragoste, sa i se faca pomenire. Se recomanda ca zilele de pomenire sa fie respectate pentru ca fiecare dintre ele are o interpretare teologica si simbolica.

Prima pomenire, la trei zile dupa deces, care, de obicei, corespunde cu ziua inmormantarii, se face in cinstea Sfintei Treimi si in amintirea invierii celei de a treia zi a Domnului, Care s-a facut inceput al invierii celor adormiti. Pomenirea de la noua zile se organizeaza in cinstea celor noua cete ingeresti carora ne rugam sa mijloceasca pentru cel raposat, spre a se bucura de comunicarea cu acestia. Tot in acesta zi, pentru intarirea duhovniceasca a membrilor familiei indoliate, se obisnuieste savarsirea slujbei Aghiezmei celei mici si stropirea casei in care a locuit cel plecat la Domnul. La patruzeci de zile se face pomenire in amintirea inaltarii la cer a Mantuitorului, dorind ca si sufletul celui raposat sa se inalte la cer. Pomenirile de la trei, sase si noua luni se fac in cinstea Sfintei Treimi, iar prin cea de la un an urmam exemplul crestinilor din primele secole, care cinsteau ziua mortii martirilor si a sfintilor, savarsind Sfanta Liturghie, ziua mortii martirilor reprezentand nasterea lor la viata vesnica. Termenul de sapte ani, cand se face tot slujba Parastasului, este legat de simbolistica unui numar sfant, cele 7 zile ale creatiei. Obiceiul, intalnit in unele zone, de a se deshuma osemintele la implinirea a sapte ani si a se reinhuma nu este prevazut in cartile bisericesti. Asemenea celorlalte zile de pomenire, si la sapte ani se oficiaza tot slujba Parastasului.

Se obisnuieste ca, la patruzeci de zile sau la un an de la plecarea la Domnul a unei persoane apropiate, sa se dea de pomana diferite lucruri, in special imbracaminte, incaltaminte, obiecte de uz casnic, fara ca aceasta jertfa sa aiba un caracter obligatoriu. Oricand se poate da de pomana spre iertarea pacatelor unei persoane dragi, care nu mai este in viata, dar nu orice. Nu se pot da de pomana lucruri care, prin folosirea lor, conduc la pacat (bautura, tigari, droguri etc.), chiar daca acestea au fost placute celui adormit.

Pomenirile sunt jertfe, fapte de milostenie care se ofera in amintirea si spre iertarea pacatelor celui adormit, spre folosul oamenilor saraci din comunitatea respectiva. De aceea, este bine ca aceste pomeniri sa nu se transforme, in mod gresit,in mese de familie sau mese la care sunt invitati doar vecini. Este bine sa fie invitati si crestini nevoiasi, iar toate cele oferite la masa sa fie consumate cu decenta si echilibru pentru ca, altfel, riscam sa ne indepartam de la semnificatia si caracterul de jertfa al acestor fapte de milostenie.